Constantin Dissescu, slătineanul care a ridicat justiţia la rang de artă
Casa Dissescu (din imagine) a găzduit din 1933 până în 1949 Institutul de Cultură Italiană
Specialist în drept, om politic, ministru în mai multe rânduri, redactor şi director al mai multor reviste de specialitate, scriitor şi remarcabil orator, Constantin G. Dissescu completează galeria slătinenilor care au contribuit semnificativ la dezvoltarea României.
Fiu al unui magistrat, Constantin Dissescu s-a născut la data de 8 august 1854 în Slatina. După finalizarea studiilor la liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, tânărul se înscrie şi urmează cursurile facultăţii de drept din Paris, susţinând doctoratul în drept în 1877.
„După întoarcerea în ţară, în 1878, Dissescu intră în magistratură, fiind numit judecător al Tribunalului judeţului Ilfov. De asemenea, a suplinit pe Vasile Boerescu la catedra sa de drept comercial, a fost profesor de drept penal la facultatea din Iaşi şi apoi profesor de drept public român, la Bucureşti. Ca profesor, a întocmit şi tipărit un valoros curs de drept constituţional, primul de acest fel din literatura de specialitate din România, în trei volume editate în perioada 1890-1892. Mai mult, graţie prestigioasei pregătiri de specialitate, Constantin Dissescu este ales decan al facultăţii de drept din Bucureşti, timp de două mandate: 1909-1911 şi 1911-1913”, notează Gheorghe Mihai în volumul „Personalităţi slătinene”.
Activitatea politică
Concomitent cu activitatea de profesor, Constantin Dissescu începe să fie din ce în ce mai atras de viaţa politică, domeniu în care, de asemenea, avea să facă istorie. „Se angajează în politică în cadrul Partidului Naţional Liberal, iar în 1884 a intrat pentru prima oară în Parlamentul ţării, ca reprezentant al Colegiului de Cameră din judeţul Vâlcea. Un an mai târziu se retrage şi optează pentru Partidul Conservator. Este apoi avocat al statului în perioada 1892-1895. Constantin Dissescu a îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de ministru, la Ministerul Justiţiei, 11 aprilie 1899-7 iulie 1900 şi la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 24 octombrie 1906-12 martie 1907 şi în perioada 14 octombrie 1912-13 decembrie 1913. După primul război mondial reintră în Partidul Naţional Liberal, fiind unul dintre artizanii Constituţiei din 1923”, mai menţionează Gheorghe Mihai.
Pionier în domeniul juridic
De la 1 ianuarie 1901 şi până la sfârşitul vieţii, adică timp de aproape 32 de ani, Dissescu a fost director al revistei „Dreptul”, tribună de popularizare a cunoştinţelor despre noţiunile de drept. A publicat mai multe eseuri privitoare la literatură şi viaţa socială, studii juridice, a susţinut mai multe conferinţe pe teme de istoria dreptului şi culturii româneşti. Devotat chestiunii naţionale, susţinător al românilor din Transilvania cât şi al românilor macedoneni, s-a remarcat ca un bun patriot în conflictul cu Grecia în perioada războaielor balcanice precum şi în timpul primului război mondial.
Constantin Dissescu a trecut în eternitate la data de 8 august 1932, în Bucureşti, chiar în ziua în care împlinea 76 de ani.
Casa Dissescu, o bijuterie arhitecturală
Pe lângă opera şi activitatea care au avut impact asupra unui număr mare de români, slătineanul Constantin Dissescu le-a lăsat urmaşilor şi o adevărată bijuterie arhitecturală, casa Dissescu din Bucureşti, de pe Calea Victoriei. Imobilul a fost construit în două etape: prima etapa în 1860, corpul de pe Calea Victoriei, iar apoi i-a fost adăugat şi corpul de pe strada Manu, fostă strada Lemnea. După ca va achiziţiona imobilul, Dissescu le-a cerut arhitecţilor Grigore Cerchez şi Alexandru Clavel să transforme clădirea fără a modifica structura acesteia, lucru care s-a şi întâmplat în perioada 1910-1912. În plus, au fost adăugate şi o serie de elemente decorative, care fac din acest imobil unul reprezentativ pentru stilul neoromânesc.
„Edificiul se impune atenţiei prin echilibrul proporţiilor sale şi, mai ales, prin elemente tradiţionale de arhitectură românească. În faţada dinspre Calea Victoriei este inclusă o loggie în spiritul arhitecturii brâncoveneşti. Interesant tratată este şi faţada dinspre strada locotenent Dumitru Lemnea. Aici se află corpul intrării, care are trei arcade sprijinite pe coloane cu caneluri răsucite şi unite la bază prin balustrade de piatră sculptată cu bogate motive ornamentale”, explicau Dan Berindei şi Sebastian Bonifaciu în volumul „Bucureşti: Ghid turistic, apărut în 1980.
Sediu pentru mai multe instituţii
După moartea lui Constantin Dissescu, survenită în 1932, casa a găzduit Institutul de Cultură Italiană, din 1933 până în 1949, apoi Institutul Româno-Rus, până în 1956, devenind apoi Cămin al Institutului Politehnic şi sediu pentru Direcţia Stufului din Ministerul Industriei Chimice. Datorită diverselor schimbări funcţionale, clădirea a suferit o serie de modificări şi amenajări, o parte din ele alterând monumentul.
La începutul anilor 2000, edificiul a fost renovat. Spaţiile interioare, care păstrează încă elemente din decoraţia imaginată de Grigore Cerchez, adăpostesc patrimoniul Institutului de Istorie a Artei „George Oprescu” al Academiei Române, amenajat aici din 1967. Institutul, care poartă numele celui care i-a pus bazele, are un valoros patrimoniu, constând dintr-o bibliotecă de artă unică în ţară, arhive documentare, o colecţie valoroasă de mobilier şi de artă plastică, provenind din donaţiile făcute de profesorul Oprescu, de inginerul Gheorghe Balş şi de familia Busuioceanu.