Ion Potopin - scriitor, muzicolog, poet nãscut la Potopin Dobrosloveni.
Ion Potopin (2 septembrie 1916, Potopinu, judeţul Olt - 10 mai 1998, Bucureşti) este un poet. Este fiul Mariei (născută Mitrache) şi al lui Antonie Magnea, ţărani; va adopta mai târziu numele satului în care s-a născut. După absolvirea Liceului „Ioniţă Asan" din Caracal, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care nu o va termina din cauza războiului, încorporat în 1939, va fi trimis pe front în 1941, fiind demobilizat în 1945, cu gradul de locotenent de infanterie. Târziu, în 1960, va reuşi să-şi ia licenţa la Facultatea de Cinematografie, secţia teatrologie, a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti. Se înscrie la doctorat, dar teza, Dialectica eroului tragic, nu va fi finalizată.
Între 1945 şi 1949 profesează ca ziarist şi şef de birou în Ministerul Comunicaţiilor, din 1950 e inspector de cadre la Banca de Investiţii din Braşov, iar între 1952 şi 1955 este inspector cultural la Sfatul Popular al regiunii Braşov. În 1956 se transferă la Oficiul de Stat pentru Turnee Artistice din Bucureşti, în acelaşi an fiind angajat la Biblioteca Academiei Române, ca şef al Cabinetului de muzică, unde va lucra până la pensionare, în 1981. Încă elev, debutează cu versuri în 1934, la ziarul „Zorile Romanaţului". Literatura lui va ilustra un oportunism imperturbabil, angajat publicistic şi editorial în trena tuturor regimurilor politice: legionarism, dejism, ceauşism.
Prima carte a lui Potopin, Cartea rănilor,apărută în 1946, este prezentată de Editura Casa Şcoalelor ca o expresie a unui „lirism realist şi progresist", iar autorul drept un reprezentant al generaţiei tinere care a rupt tăcerea şi s-a alăturat cu versul său eforturilor de înnoire a ţării. Poemul inaugural este intitulat chiar Cântec de ţară, tonul declarativ, emfatic şi hiperbolizant anunţând parcă viitorul traseu al unui poet ce vrea să prindă în lăncile sunetelor „fruntea furtunilor ce s-au întors", să calce „din tunete-n sunete" etc.
Măsura relativă a talentului o dau însă versurile care consemnează, ca într-un jurnal de front, impresii de pe câmpul de luptă. Cu inima ca o „hieratică rană", Potopin nu observă latura spectaculară a războiului, faptele de eroism, ci aspectele tragice: „moartea calcă dreaptă peste trupuri / unindu-ne prin foc cu inamicul". Este sensibil la „frunţile enigmatice de soldaţi", la oamenii care nu înţeleg ce se întâmplă cu ei, la întâlnirea cu „arhanghelul negru", sentimentul dominant fiind de mirare şi oboseală: „Atâtea izbânzi ne-au obosit / prea mult sânge am irosit" (Revedere).
Clamor (1968) are profilul unei ediţii de autor, fiind o selecţie din versuri scrise de-a lungul a trei decenii. De la Toamna-n hlamide cenuşii,datând din 1938, până la poeziile de acum, totul e învăluit într-o melancolie difuză, epigonic romantică, punctată când şi când de clamări în pustiu. O Efemeridă care încheie placheta vorbeşte despre inutilitate şi gol lăuntric în curgerea implacabilă a timpului. Imaginea ultimă nu se compune la Potopin dintr-o poezie interiorizată a senectuţii, ci dintr-o accentuare a adecvării la conjunctural.
Discobolul (1972), Poema română (1980), Maieutica luminii (1985), Drumul luminilor (1987) conţin texte encomiastice folosind o anume îndemânare a punerii în scenă şi deturnând unele concepte estetice pentru a da oarece lustru versului obedient, suprasaturat de clişee, proslăvind partidul şi conducătorul lui. Sonetul este specia pe care autorul o exersează abuziv, titlul unei poezii fiindTortură-mi e tiparul tău sonor.
Opera
• Cartea rănilor, Bucureşti, 1946;
• Clamor, Bucureşti, 1968;
• Discobolul, Bucureşti, 1972;
• Murmurul statuilor, Bucureşti, 1974;
• Profil de ivoriu, Bucureşti, 1976;
• Poema română, Bucureşti, 1980;
• Maieutica luminii, Bucureşti, 1985;
• Drumul luminilor, Iaşi, 1987;
• Gheorghe Lovendal, Bucureşti, 1987.
Ediţii
• Poarta cuvintelor, Bucureşti, 1971;
• I. Valjan, Generaţia de sacrificiu, prefaţa editorului, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Despina Vasilescu-Valjan), Cu glasul timpului, prefaţă de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Despina Vasilescu-Valjan).
Traduceri
• Filippo Sacchi, Toscanini. Un secol de muzică, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Marina Cârlova);
• Frederic Chopin, Muzica unei vieţi. Corespondenţă, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1982;
• Lubomir Donizka, Stele pe cerul muzicii. Evoluţia muzicii uşoare universale, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Doina Zalman).