Tudor Măinescu (prenumele la naștere: Constantin), se naște la 23 februarie 1892 în Caracal și moare pe 15 martie 1977 la București. Poet, prozator și traducător, fiul lui Vasile Măinescu, funcționar la poștă, și al Theoniei (n. Dobrițescu). Clasele primare si gimnaziale la Craiova, București și Mizil, iar liceul la Ploiești și Galați. Urmează un an la Facultatea de Medicină din București, altul la Conservatorul de Arta Dramatica (clasa CI. Nottara), apoi Facultatea de Drept, începuta la București si terminata la Iasi (licenta in 1923). Intră în magistratură (1924), ca ajutor de judecător la Celari, apoi judecător la Tribunalul din Slatina, urcând ulterior toate treptele ierarhiei, până la cea de consilier la Curtea de Apel din București. Debutează cu versuri satirice la revista Scena (1916). Remarcat de G. Topîrceanu, este prezentat și publicat în revista însemnări literare (1919).
Debut editorial cu volum de versuri O picătură de parfum (1929), bine primit de Al. A. Philippide, T. Arghezi. D. Botez, ș.a. Publică apoi epigrame (Surâs, 1931), versuri (O fată mică se închină, 1935), schițe și povestiri (Întâmplări vesele pentru oameni triști, 1943) și colaborează intens la Viața Românească, Gândul nostru, Adevărul literar și artistic, Vremea, Universul literar, Bilete de papagal, Curentul literar, Universul, Veac nou etc. După 1944, scriitorul devine mai prolific, publicând noi volum de versuri (Flori și ghimpi 1956; Florile prieteniei, 1959; Versuri clare, 1961; Florile vieții, 1962; Soare cu dinți, 1972), satire, fabule și epigrame (Muzica ușoară, 1961), schițe satirice și povestiri (Schițe oarecum vesele, 1966; Curățitorii de pete, 1974), cărți pentru copii (Bagaje ușoare, 1961; Azi, Neptun și Nicușor vor să facă un vapor, 1965; Pățaniile fraților Chiț-Chiț, 1965; 3 si cu Roseam 4, 1968; Dana, Dan si Robotei, 1976). A prefațat și îngrijit o edițiile din epigramele lui Cincinal Pavelescu (1966). Traduce din O. Ceciotchina, G. Boiko, V. Hugo, A. Seghers, P. Antokolski, S. Marsak, Racine, Marțial, La Fontaine, VI. Ciocov, Tudor Măinescu Ayme, Si. Leacock, Juvenal s.a. Colaborează la Gazeta literara. Steaua, Iașul literar. Orizont, Tribuna, Albina, Tânărul scriitor, Familia, Presa noastră, Cravata roșie. Luminița, Arici Pogonici, Urzica etc. Situat de G. Călinescu „în tradiția lui Cincinat Pavelescu, iar de Al. A. Philippide „între Caleidoscopul lui A. Mirea și versurile lui Topîrceanu”, Tudor Măinescu a cultivat cu predilecție epigrama, fabula, schița și povestirea cu finalitate educativă, dar mai ales lirica umoristică. În concepția sa, poezia este o „îndeletnicire galantă”, a cărei orchestrație este cronica rimată, aceasta însă „cerând verva, spirit, inteligența vie”. Primele volume de versuri (O picătură de parfum, 1929; Surâs, 1931; O fată mică se închină, 1935) conțin numeroase madrigaluri, romanțe și lieduri, cu multe sonuri și motive din Bacovia, Cerna, Minulescu, Topârceanu sau Anghel. Nu lipsesc parodiile originale (bunăoară la Rapsodiile lui Topârceanu”. În plina expansiune simbolista, poetul retine sinestezia de culori („E-atâta alb în albele petale”), miresme („parfumul de narcise și garoafe”) și sunete („Ușor și liniștit, cu mersul moale,/ Se-apropie plăpând, înăbușit./ Ascult Și-aerienele sandale/ Par molcome silabe-ntr-un șoptit” – Seara), poetizând parcul cu „liniștitele alei”, interioarele luxoase sau ținuturile exotice. Volumele de versuri Florile prieteniei (1959) și Florile vieții (1962) elogiază realizările poporului în anii democrației populare, în contrast cu „timpurile urâte și umilitoare”. Subiectele sunt cele comune epocii: șantierele, uzinele, viața ostășească etc., primul volum incluzând și un ciclu de traduceri din poeții unor țări socialiste. Foarte apreciată la vremea respectivă a fost verva epigramistică a lui Tudor Măinescu Vizibilă încă în Surâs (1931), aceasta coordonată va predomina în Muzica ușoară (1961), în Bagaje ușoare (1961), precum si in cele doua culegeri cu caracter antologic, sugestiv intitulate Flori si ghimpi (1956) și Soare cu dinți (1972). Uneori acide până la sarcasmul pamfletului, alteori bonome și delicate, epigramele vizează cel mai adesea moravuri din viața noastră literară, fiind însă prea legate de ocazional. Schițele și povestirile umoristice din Întâmplări vesele pentru oameni triști (1943), cu multe titluri reluate în Schițe oarecum vesele (1966) și Curățitorii de pete (1974), conțin satire virulente la adresa unor personaje și mentalități luate de obicei din lumea judecătorească sau din cea a unei comunități umile (mica funcționărime). Dacă adăugam la acestea și cărțile de versuri pentru copii (Bagaje ușoare, 1961; Azi, Neptun și Nicușor vor să facă un vapor, 1965; Pățaniile fraților Chiț-Chiț, 1965; 3 și cu Roșcatu 4, 1968 – replica la proza lui Minulescu, 3 și cu Rezeda 4; Dana, Dan si Robotei, 1976), precum și numeroasele sale traduceri, mai cu seamă din scriitori latini și francezi, obținem profilul unui scriitor fecund, al cărui loc in istoria literară rămâne cel fixat de el însuși într-un Autoepigramă:
”Puţin voios, puţin mâhnit,
Puţin temut, puţin iubit,
Puţin poet, puţin artist,
Şi chiar puţin epigramist.”